Toată înţelepciunea umană se rezumă în doar două cuvinte: "aşteptare" şi "speranţă"

Lucrurile cele mai simple par întotdeauna cele mai grele! Mă consider destul de răbdătoare şi ştiu că toate lucrurile au nevoie de timp pentru a fi "rezolvate" aşa cum trebuie, şi mai ştiu că de multe ori trebuie să aştept pentru a primi un răspuns, şi cu toate acestea uneori mi se pare foarte diicil să pun în practică "răbdarea". Mi se întâmplă să urăsc starea aia de tensionare când aştept răspuns, urăsc anticiparea. Nu suport să fiu ţinută în întuneric. Nu îmi place să nu ştiu ce se va întâmpla, chiar dacă intuiţia mă pregăteşte pentru diferite situaţii-surpriză.
E cert din ce în ce mai mult că răbdarea înseamnă aşteptare. Nu aşteptare pasivă, că aia deja devine lene. Răbdarea înseamnă să mergi mai departe când drumul e cel mai greu, indiferent cât de lent este progresul.
În mare măsură,  în cursul vieţii mele de până acum, am fost mereu înconjurată de oameni. Am cunoscut mulţi indivizi, am avut mereu "prieteni". M-am distrat mereu de mminune şi am petrecut multe clipe absolut bestiale. Aceasta a durat până în ziua în care am început să mă gândesc puţin la această situaţie: e distractiv, e mişto, se zâmbeşte mult, lumea se simte bine, dar în final când toţi se întorc la casele şi vieţile lor, rămân din nou singură...
Oricât de mulţi prieteni ai avea, oricât de mult familia ar fi lângă tine, rămâi în final singură... Poate că niciodată nu m-am implicat destul de mult într-o relaţie pentru a-i asigura o continuitate bună, pentru a şti că orice s-ar întâmpla sau cu oricine aş fi şi oricine ar pleca voi avea în permanenţă o persoană lângă mine cu care aş putea să îmi împărtăşesc toate gândurile mele, toate fricile, toate bucuriile, toate realizările, toate zâmbetele, toate lacrimile...
Însă merită să te implici? Nu voi avea niciodată siguranţa că voi obţine stabilitatea de care am nevoie, nu voi avea nicodată siguranţa că toată "munca" mea va avea eectul scontat şi că voi avea un viitor în care după tot ce trec toate lucrurile nu voi mai rămâne singură.
Sunt sigură astfel de un lucru, în acela că mă voi implica în tot ceaa ce fac, în munca mea, în pasiunile mele, în relaţia mea... Indiferent dacă mă ard sau nu, totuşi am mai multe şanse să obţin "ceva frumos" la final decât în cazul în care nu ai nimic.
Oricum sunt de părerea că cea mai mare greşeală pe care o poţi face în viaţă e să-ţi fie mereu teamă  că vei face o greşeală. Iar îndoielile noastre ne trădează şi ne fac să pierdem binele pe care l-am putea câştiga, prin teama de a încerca. Acum sincer, dar SINCER, ce ai pierdut dacă încerci? Lasă-mă pe mine să îţi răspund te rog: Nu ai nimic de pierdut, pentru că vei obţine ceea ce ţi-ai dorit, ori vei şti sigur dacă puteai să obţii asta sau nu şi nu vei rămâne cu regrete că n-ai încercat     (şi dacă ai cumva impresia că regretele sunt bune în viaţă, îţi spun eu că nu sunt, pentru că nu le vei putea “rezolva” niciodată, cel mult vei putea să le ascunzi din când în când, dar cumva .. nenorocitele reuşesc mereu să ne găsească).   
     Cerul nu e mereu întunecat, muntele nu e mereu acoperit de nori, marea nu e mereu furioasă şi tulbure. Încercăm?