28 octombrie 2010

O zi fără...

O zi este o eternitate în miniatură. O nouă zi e un nou început. O nouă zi e un surplus de culoare în viaţa mea.
O zi  fără soare mă determină să aduc eu acea rază care mă va face fericită.
O zi fără zâmbet e asemeni unei grădini fără flori, căci zâmbetul e parfumul ce face viaţa mai senzaţională.
O zi fără cuvinte frumoase mă face să mă simt blocată într-o peşteră din care cât aş încerca , nu aş putea găsi ieşirea.
O zi fără o îmbrăţişare mă alungă într-un deşert, fără apă şi fără viaţă, rămânând vulnerabilă şi fără acest ingredient magic pentru fericire - îmbrăţişarea ta.
O zi fără tine e o zi lipsită de sens , o zi în care umbra tristeţii mă urmăreşte pretutindeni, amintindu-mi la orice pas făcut de mine că viaţa e superbă lângă tine.
Atunci conştientizez că e iraţional să risc să fiu departe de tine, iar eu am devenit destul de raţională încât să nu mai risc!   
  

27 octombrie 2010

Realitate....

Abia acum îşi dăduse seama că fusese orb la tot spectacolul vieţii, că nu se bucurase de frumuseţea fiecărui anotimp, de frumuseţea fiecărui om, că-şi irosise timpul şi că viaţa trecuse pe lângă el, şi ce e paradoxal e că  abia acum înţelesese care-i era rostul în această orânduire de fapte şi idei , toate aflate în pemanentă schimbare.
Era nevoie de o schimbare, simţea că va ceda sub greutatea monotoniei apăsătoare. Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai dormise în tihnă, uitase cum este să te trezeşti odihnit şi cu mintea limpede, şi asta doar din cauza că-şi storcea creierul, până la ultimul strop de raţiune, noapte de noapte, în speranţa găsirii unei soluţii care să-i confere acea schimbare care să-i schimbe viaţa!

22 octombrie 2010

Simplitate

La un moment dat, sper că cel puţin o dată în viaţa ta darul iubirii va veni la tine înflorit pe deplin, evident îl vei primi, şi-l vei celebra în toată frumuseţea sa inexprimabilă. Acesta e un vis pe care toţi îl împărtăşim.Similar vieţii care e mai mult decât suma oaselor şi a muşchilor, a impulsurilor electrice din corp, iubirea reprezintă  mai mult decât suma intereselor, atracţiilor şi a punctelor comune pe care două persoane le împart!    
Uneori vine şi te poate acapara într-o clipă, iar tu rămâi pătruns de ea pentru un moment fugar apoi va trece mai departe.... Există şi astfel de umbre când o persoană încetează să mai iubească sau când persoana pe care o iubesc simte spiritul iubirii plecând. Se cer răspunsuri acolo unde nu mai sunt răspunsuri....Se încearcă orice pentru a da un înţeles lucrurilor ce s-au întâmplat. Dar nu poate fi o altă logică decât  dincolo de însăşi iubirea şi până când nu se vor accepta căile ei misterioase, se va trăi într-o mare suferinţă.
Şi totuşi iubirea te alege pe tine...Accept-o în tot misterul ei când intră în viaţa ta. Simte cum te umple până la preaplin, apoi deschide-ţi sufletul şi ofer-o celor din jur!
Adesea observ în jur că persoanele încetează să genereze iubire şi devin persoane ce caută iubire. Şi am observat că pentru a fi iubite au nevoie de tot mai multe artificii. De ce? Să fie oare adevărat ca afecţiunea a suferit careva mutaţii, iar obiectul ei necesită consum de adjuvanţi pentru a deveni atractiv?   
Iubirea are timpul ei, propriile ei anotimpuri şi propriile ei motive pentru a veni şi pentru a pleca. Tot ce depinde de tine e să o îmbrăţişezi atunci când intră în viaţa ta şi să o transmiţi mai departe...
Deci e simplu: ce poate fi mai superb decât zâmbete, o zi frumoasă de toamnă, nuanţe multicolore în jur şi un început de week-end. Hmmmmm .... ce pare oare că lipseşte? 

Picătura de nou început....

A început totul cu un zâmbet ... Teribil de frumos, fiind o aripă spre reuşită. E simplu, un zâmbet poate urni imposibilul, e lumină, e iertare, e protecţie şi nevoia de siguranţă , e vocea echilibrului, e pace şi linişte. Acel zâmbet a cuprins întregul suflet, însă fără a fi conştientă de acest lucru. Forţa acelui cuget mă determină să aştept pentru a vedea cât  de departe poate merge sentimentul de atracţie a  unei persoane! 
Chiar dacă orgoliul ar putea să rămână în umbră, în clipa când se observă ca persoana îşi doreşte ceva mai mult, ceva mult mai frumos, se caută explicaţii fără a cauza o durere, şi fără a refuza o prietenie care ia naştere.
Însă jocul continuă, destul de frumos, cu regulile sale care mă supune la o aşteptare dulce, în care îmi şoptesc că trebuie să fiu atentă la ceea ce mi se transmite, pentru că în felul acesta pot să învăţ să surprind şi să cunosc. Am în mână toate cărţile dintr-un pachet  şi nu îmi rămâne decât să inventez jocul care te va determina să extragi o parte din cărţile pe care ţi le doreşti. Abia aştept să văd care va fi jocul tău şi de data aceasta ... 
Singurul lucru pe care îl ştiu e că te axezi pe faptul de a surprinde, dar într-un mod sincer. Şi totuşi e un joc care mă poate face în mod inexplicabil mai zâmbitoare. Un joc care are puterea de a aduce culoare în fiecare zi prin ceea că există! Cu certitudine mă joc într-un mod care îmi place, pentru a cunoaşte ceea ce îmi doresc, iar cunoscând mai mult, jocul devine o parte din mine. Şi ce poate fi mai minunat decât atunci când jocul meu poate deveni jocul altcuiva care-l înţelege.    
Zâmbesc gândului că, e deajuns să-mi zâmbeşti, şi am păşit, un pas mic, dar m-am desprins de încremenire, de negură. de îndoială, de atât de multe...uneori zâmbetul  ne duce mai aproape de cer, mai departe de noi, deseori trăim prin zâmbet, sau,  e tot ceea ce avem .......     

20 octombrie 2010

Nepăsare şi lipsă de simţ omenesc....

E greu să trăieşti printre oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce semnifică a fi "OM". Sincer parcă am trăi în era nesimţiţilor, căci există o parte din aceste "persoane"  ce nu fac apel la bunul simţ si se simt deasupra tuturor. Chiar nu înţeleg cum se poate ca un retardat să se simtă centrul Universului şi să îşi permită să arunce cu cuvinte jignitoare spre o persoană care nici măcar nu o cunoaşte. Ba mai mult am fost chiar şi ameninţată ... Chiar m-am convins că oameni fără scrupule există şi e destul de greu de schimbat această situaţie... Se pune întrebarea de ce îi suportăm? Oare prostia nu trebuie pedepsită? 
Ciudat ... însă ce menire au aceşti oameni pe pământ....????   

19 octombrie 2010

Dialog cu ploaia, cu gândul la tine....

Picături mari de ploaie cad fără oprire peste întreaga realitate parcă dorind să spele nepăsarea, răutatea şi lipsa de recunoştinţă. Ar trebui să se opreasca această ploaie, precum şi nebunia din suletul meu. Am încercat să stau în ploaie, ascultând zgomotul picăturilor, însă în afară de frig am mai fost cuprinsă de o linişte nemărginită. Liniştea singurătăţii, liniştea clipelor pe care le-am ales. Ploaia asta care picura din cer e ca lacrimile ce nu se văd din sufletul meu...Vreau să se oprească, ca şi timpul care zboară şi sterge frumuseţea. Timpul se scurge şi nu în favoarea noastră... Ploaia aceasta cade cu încăpăţinare, parcă pentru a demonstra că are dreptate: că lacrimile vor picura în suflet pentru totdeauna....
Dar nu astăzi parcă e mai indulgentă cu mine... Când mă găseşte mă ia prieteneşte de mână şi îmi spune poveşti. O ascult iar ... din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea. Îmi sunt dragi momentele astea în care ştiu că voi închide geamul şi voi evada pentru a redescoperi căldura trupului tău. Cei câţiva metri care ne despart temporar mi se par întotdeauna prea lungi, iar ploaia rece îmi trimite puţină speranţă şi fredonează melodii de neuitat atunci când te lipeşti de mine şi murmuri că mă iubeşti.....   

15 octombrie 2010

Viaţa - un mister

Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispozitie un timp limitat pentru a nu irosi aceasta şansă!
Asta e ... în viaţă trebuie să stăpâneşti cu măiestrie arta compromisului, astfel încât să îţi poţi permite să ai pasiuni. Viaţa fiecăruia conţine cantităţi diferite de yin şi yang, pe care le putem modifica prin experienţă, prin orice lucru care ne aduce un plus de valoare!
Modul în care alegem să privim viaţa cu părţile sale de farmec şi tristeţe, ne defineşte într-o oarecare măsură pe fiecare dintre noi. În cele din urmă atitudinea noastră faţă de iubire şi suferinţă va fi cea care ne va îndruma pe un anume drum în viaţă!
Avem doar o viaţă! Putem face ce e la modă, ce spune vecinul că se cade. Putem pune totul în folosul banilor. Sau. Putem alege să iubim viaţa asta, să punem dăruire în fiecare clipă de acţiune, să oferim iubire, să găsim sclipiri în persoanele de lângă noi, în loc să le criticăm mereu defectele. Putem alege să facem ceea ce ne dorim, să iubim ceea ce ne place. E doar opţiunea noastră, căci schimbarea începe, schimbându-ne pe noi!!!          

13 octombrie 2010

Toţi avem dreptul la fericire!!!

În fiecare zi găsesc  motive de a fi fericită. Astăzi m-au bucurat nespus de mult razele soarelui care şi-au făcut apariţia prin geam,  strecurându-mi o speranţă în suflet. Deci poţi să găseşti motive de a zâmbi şi de a fi fericită în orice lucru, trebuie doar să îţi doreşti cu adevărat!
Este foarte important să reuşeşti să descoperi ce îţi place şi să şi reuşeşti, să ai seriozitatea necesară pentru a începe şi  a termina ceea ce ai ales. Eu acţionez mereu cu inima împăcată şi nu regret ceea ce am ales.  Cred că cea mai bună urare pe care o poţi spune cuiva este să fie fericit. Nu există o lecţie de fericire pe care să o urmezi. Ce mă face pe mine fericită nu te va face şi pe tine. Gândeşte-te însă cum poţi să amplifici aceste momente unice!
Fericirea însă nu este deloc un dar venit de undeva şi nici nu trebuie confundată cu o simplă tăcere. Fericirea este luptă, cucerire, victorie asupra noastra! Drumul victoriei este accesibil oricărui tânăr, dacă este înarmat cu invincibila armă a umanităţii, a caracterului ferm, a iubirii adevărate şi, mai ales, dacă ştie şi poate să discearnă între adevărata şi falsa fericire. Dragostea este o şcoală a cunoaşterii temperamentului uman. Sub acest raport ea dă o satisfacţie imensă, care susţine edificiul singular al fericirii!!!

11 octombrie 2010

Sometimes you put walls up not to keep people out, but to see who cares enough to break them down!!!

Un prieten într-o viaţă e mult, doi e foarte mult, trei e aproape imposibil! Se întâmplă .... chiar şi în cazul unor prietenii adevărate, la un moment dat să se instaleze un zid ... un zid greu de doborât. Antitodul să fie oare  aşa-zisa "deschidere a sufletului"? Dar dacă cheia e de negăsit...? Ce facem, ne oprim lângă uşa sufletului  fără nicio speranţă? 
Mi-e foarte uşor să mă exteriorizez în faţa celorlalţi, atât de mult încât percepţia generală e că sunt o persoană incredibil de deschisă. Însă acel zid determină lucrurile să nu pară ceea ce sunt cu adevărat, şi implicit nici eu nu sunt ceea ce par...Am lăsat mereu indicii şi căi deschise pentru interpretare, dar am fost şi sunt de fiecare dată atât de subtilă încât n-a reuşit nimeni "să citească printre rânduri" încă. 
Cu certitudine seturile de valori şi principii diferă de la persoană la persoană şi trebuie să ţinem cont că oamenii nu sunt identici, iar dacă aşa întâmplător extrapolăm un răspuns din experienţele trecutului cu alţi oameni , de cele mai multe ori s-ar putea să găsim un răspuns greşit.
Şi tot acest zid ma face să mă pierd printre vise, vise ce îmi cuprind trecutul, prezentul şi viitorul, iar sufletul îmi rămâne îmbătat de raze şi diademe de spini. Tot el răspândeşte o tăcere de chitare despletite ce mă cuprinde, o tăcere ce ucide, nefiind altceva decât personajul principal într-un tablou dezacordat creeat de un pictor anonim cu pensule de spini.Vreau să mă gândesc la tot ceea ce se petrece, dar simt cum un cuţit îmi taie sfoara unui gând.
Eram împrumutată vieţii de către moarte.... acum am sesizat de ce acele mii de stele vărsau raze slabe peste  mine, suferinţa fiindu-mi luată de cei doi îngeri, încât unul nu era de ajuns ca să o poată lua. E asemeni unui asfinţit de lumânare în umbra căruia mă renăşteam, deveneam o altă "EU". Un tremur vag de stele îmi aduce liniştea...Simţeam din nou cum viaţa curge...  
Ceea ce poate dărâma acest zid nu constituie altceva decât răbdarea, răbdarea de a asculta, de a auzi cuvinte nerostite, dorinţa de a-l înţelege pe cel de lângă tine, de a-l ghici, de a-l simţi ..... gândul bun lărgeşte fisurile şi ajunge în spatele zidului, zâmbetul larg luminează dincolo de zid. Din păcate trăim într-o lume mult prea grăbită, o lume care nu mai are timp să asculte tăceri... o lume care consumă dintr-o dată, fără a se mai regenera.
Cum s-ar interpreta oare dacă pe acest zid vor apărea cuvintele: "Iubirea este veşnica ură de a fi singur, iar ura este veşnica iubire de a nu rămâne singur!"???           

08 octombrie 2010

Orice pentru un moment...un moment pentru o viaţă

Dar dacă stai puţin să te gândeşti...Să fie viaţa un dar al spiritului combinat cu multitudinea experienţelor prin care am trecut... Trebuie să avem încredere în noi înşine, să avem încredere în a fi receptivi pentru a trăi fiecare secundă a fiecărei ore, a fiecărei zi la întregul ei potenţial. Ai putea vreodată să îţi imaginezi o lume în care îţi trăieşti clipa cu pasiune şi îţi petreci mai mult timp bucurându-te de realitate decât să încerci să evadezi din faţa ei!
Păcatul adevărat este  lipsa curajului de a ne exprima convingerile şi dorinţa pentru viaţă. Cel mai apropiat lucru de un iad fizic este acţiunea de a refuza să spunem ceea ce trebuie spus, de a nu cânta ceea ce a fost menit să fie cântat sau de a ne forţa pe noi înşine să nu mai simţim ceea ce a fost menit să fie simţit. 
Pasiunea ne sculpteaza existenţa, alimentează focurile inspiraţiei şi ne face ca inima şi mintea să fie deschise schimbărilor din jurul nostru. Constituie hrana sufletulu, o scânteie care aduce lumină în atingerea unui scop. Chiar dacă prin pasiune îţi răneşti genunchii sau cazi în apa haotică numită viaţă, pasiunea este dreptul tău prin naştere. Este în tine, este a ta să o descoperi şi să o stapâneşti.
Uneori am impresia că mintea mea e plină de mistere, nici eu nu mai pot înţelege, să dau oare vina pe eterna mea neputinţă de a găsi o soluţie la aşa-zisele mistere... Ceea ce ştiu cu certitudine e că sunt plină de iubire, ceea ce semnifică că am un surâs care spune TE IUBESC şi o inimă plină de bucurie şi mulţumire.
Ştiu să îmi aleg dorinţe multe şi frumoase şi să fie cele mai potrivite pentru mine. Mai ştiu să îmi pictez viitorul în culori de entuziasm, în farduri de fericire şi iubire, cu nuanţe de speranţă şi într-o atitudine soră de sânge cu încrederea. Dorinţele se scurg rapid, însă începuturile rămân...
Aşa s-a început ... a venit la geam acel înger pe care îl căutam cu disperare... şi totuşi a venit... să mă înveţe uitarea şi înţelegerea. Mi-a închis drumurile, dar în schimb îmi va arăta drumul. Îmi va vindeca suspiciunile. Am fost un  om care a cercetat mai mereu, aşezat pe un piedestal prea înalt, într-un univers de aspiraţii nobile şi speranţe goale. Dar îngerul mi-a şoptit în palmă adevărul despre ei , despre ce vreau, despre ce fac, despre ce pot eu să ating. Şi în joaca sa , în joaca mea voi redescoperi adevărata lume, adevăratul început şi sfârşit, ADEVĂRUL!!! Împachetez cu nostalgie în cutii ruginite deja, alte zeci de momente în care am fost doar un om. Dar STOP... şi îngerii au fost oameni...          

05 octombrie 2010

Toată înţelepciunea umană se rezumă în doar două cuvinte: "aşteptare" şi "speranţă"

Lucrurile cele mai simple par întotdeauna cele mai grele! Mă consider destul de răbdătoare şi ştiu că toate lucrurile au nevoie de timp pentru a fi "rezolvate" aşa cum trebuie, şi mai ştiu că de multe ori trebuie să aştept pentru a primi un răspuns, şi cu toate acestea uneori mi se pare foarte diicil să pun în practică "răbdarea". Mi se întâmplă să urăsc starea aia de tensionare când aştept răspuns, urăsc anticiparea. Nu suport să fiu ţinută în întuneric. Nu îmi place să nu ştiu ce se va întâmpla, chiar dacă intuiţia mă pregăteşte pentru diferite situaţii-surpriză.
E cert din ce în ce mai mult că răbdarea înseamnă aşteptare. Nu aşteptare pasivă, că aia deja devine lene. Răbdarea înseamnă să mergi mai departe când drumul e cel mai greu, indiferent cât de lent este progresul.
În mare măsură,  în cursul vieţii mele de până acum, am fost mereu înconjurată de oameni. Am cunoscut mulţi indivizi, am avut mereu "prieteni". M-am distrat mereu de mminune şi am petrecut multe clipe absolut bestiale. Aceasta a durat până în ziua în care am început să mă gândesc puţin la această situaţie: e distractiv, e mişto, se zâmbeşte mult, lumea se simte bine, dar în final când toţi se întorc la casele şi vieţile lor, rămân din nou singură...
Oricât de mulţi prieteni ai avea, oricât de mult familia ar fi lângă tine, rămâi în final singură... Poate că niciodată nu m-am implicat destul de mult într-o relaţie pentru a-i asigura o continuitate bună, pentru a şti că orice s-ar întâmpla sau cu oricine aş fi şi oricine ar pleca voi avea în permanenţă o persoană lângă mine cu care aş putea să îmi împărtăşesc toate gândurile mele, toate fricile, toate bucuriile, toate realizările, toate zâmbetele, toate lacrimile...
Însă merită să te implici? Nu voi avea niciodată siguranţa că voi obţine stabilitatea de care am nevoie, nu voi avea nicodată siguranţa că toată "munca" mea va avea eectul scontat şi că voi avea un viitor în care după tot ce trec toate lucrurile nu voi mai rămâne singură.
Sunt sigură astfel de un lucru, în acela că mă voi implica în tot ceaa ce fac, în munca mea, în pasiunile mele, în relaţia mea... Indiferent dacă mă ard sau nu, totuşi am mai multe şanse să obţin "ceva frumos" la final decât în cazul în care nu ai nimic.
Oricum sunt de părerea că cea mai mare greşeală pe care o poţi face în viaţă e să-ţi fie mereu teamă  că vei face o greşeală. Iar îndoielile noastre ne trădează şi ne fac să pierdem binele pe care l-am putea câştiga, prin teama de a încerca. Acum sincer, dar SINCER, ce ai pierdut dacă încerci? Lasă-mă pe mine să îţi răspund te rog: Nu ai nimic de pierdut, pentru că vei obţine ceea ce ţi-ai dorit, ori vei şti sigur dacă puteai să obţii asta sau nu şi nu vei rămâne cu regrete că n-ai încercat     (şi dacă ai cumva impresia că regretele sunt bune în viaţă, îţi spun eu că nu sunt, pentru că nu le vei putea “rezolva” niciodată, cel mult vei putea să le ascunzi din când în când, dar cumva .. nenorocitele reuşesc mereu să ne găsească).   
     Cerul nu e mereu întunecat, muntele nu e mereu acoperit de nori, marea nu e mereu furioasă şi tulbure. Încercăm?

04 octombrie 2010

A life without commitment is a future without love

Viaţa se desfăşoară în lumea care ne înconjoară. Trăim, chiar am învăţat să facem aceasta. Chiar am fost nevoiţi să ne adaptăm circumstanţelor şi ne-am plecat în faţa lor. Nu le-am cerut noi, doar facem ce ne cer ele. Iar ele ne determină să trăim clipe  în care însăşi luxul nu pare a fi mai mult decât promovare, strategii şi aparenţe. Îmi pare nespus de rău că simplul cuvânt "A AVEA" este suficient pentru a construi o lume întreagă: o lume a deşărtăciunii, a superficialului, a falsului, dar o lume cu viaţă proprie. O lume a iluziilor, dar o lume vie...O lume în care ni se acordă din ce în ce mai puţină posibilitate de a fi stăpâni pe viaţa şi pe timpul nostru.
În ciuda iluziilor sunt aceeaşi EU dintotdeauna, acelaşi suflet flămând de iubire şi atât de privat de ea. Am constatat că a fi tu însăţi trece de verbul "A AVEA". A fi tu însăţi înseamnă a-ţi păstra valoarea individuală fără a-i leza pe cei din jurul tău şi fără a le ştirbi cu nimic propria valoare. Am aflat că adevărata bogăţie chiar vine din interior şi că luxul sufletesc îşi are izvoarele în însăşi esenţa subtilă a celui care îl şi practică. Am aflat că totul pe lume este relativ, că fuga spre noi înşine devine insesizabil o goană după fericire, fericire pe care o afli în propria-ţi intimitate şi care nu se strigă în gura mare... Se simte. Şi atât!
Este ceea ce mi-am propus eu de acum înainte: să dau frâu liber propriei libertăţi şi să o smulg de sub jugul unei vieţi înguste. Se ştie că poţi avea multe atunci când crezi că nu mai poţi avea nimic şi că poţi să nu mai ai nimic când acum o secundă ai avut totul în palma mâinii!!!