Picături mari de ploaie cad fără oprire peste întreaga realitate parcă dorind să spele nepăsarea, răutatea şi lipsa de recunoştinţă. Ar trebui să se opreasca această ploaie, precum şi nebunia din suletul meu. Am încercat să stau în ploaie, ascultând zgomotul picăturilor, însă în afară de frig am mai fost cuprinsă de o linişte nemărginită. Liniştea singurătăţii, liniştea clipelor pe care le-am ales. Ploaia asta care picura din cer e ca lacrimile ce nu se văd din sufletul meu...Vreau să se oprească, ca şi timpul care zboară şi sterge frumuseţea. Timpul se scurge şi nu în favoarea noastră... Ploaia aceasta cade cu încăpăţinare, parcă pentru a demonstra că are dreptate: că lacrimile vor picura în suflet pentru totdeauna....Dar nu astăzi parcă e mai indulgentă cu mine... Când mă găseşte mă ia prieteneşte de mână şi îmi spune poveşti. O ascult iar ... din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea. Îmi sunt dragi momentele astea în care ştiu că voi închide geamul şi voi evada pentru a redescoperi căldura trupului tău. Cei câţiva metri care ne despart temporar mi se par întotdeauna prea lungi, iar ploaia rece îmi trimite puţină speranţă şi fredonează melodii de neuitat atunci când te lipeşti de mine şi murmuri că mă iubeşti.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu